Fărâmiță Lambru s-a născut la 15 septembrie 1927, la București, într-o veche familie de lăutari. Acordeonist de o virtuozitate rară, interpret vocal și om al scenei, artistul avea să devină una dintre figurile emblematice ale muzicii lăutărești românești din secolul XX și unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai Mariei Tănase.
Destinul său artistic a fost spectaculos, dar scurt. În numai 47 de ani de viață, Fărâmiță Lambru a trecut de la cântecul deprins în familie la marile scene europene, de la cârciumile Bucureștiului la teatru și cinematografie.
Fărâmiță Lambru și copilăria într-o familie de lăutari
Muzica a intrat devreme în viața lui Fărâmiță Lambru. Tatăl său, Tudor Fărâmiță, violonist, i-a transmis primele taine ale meseriei, iar tânărul artist s-a perfecționat în mare parte singur.
Avea un auz muzical deosebit și o capacitate remarcabilă de a reține melodii și formule interpretative. În timp, și-a format acel stil personal care avea să-l facă imediat recognoscibil.
La sfârșitul anilor ’40, acordeonul devenise instrumentul prin care avea să-și construiască întreaga carieră.
Debutul artistic în timpul stagiului militar
Debutul său public este plasat în 1949, în perioada în care își efectua stagiul militar și cânta într-o formație a armatei.
Experiența i-a oferit primele contacte serioase cu scena. Ulterior, între 1952 și 1956, Fărâmiță Lambru a fost instrumentist în formația de muzică populară a Teatrului de Estradă din București.
Totuși, întâlnirea care avea să-i schimbe definitiv viața era încă înaintea sa.
Întâlnirea cu Maria Tănase, momentul care i-a schimbat destinul
În 1953 începea una dintre cele mai importante colaborări din muzica românească a epocii: cea dintre Fărâmiță Lambru și Maria Tănase.
Marea interpretă i-a remarcat talentul, iar Lambru a devenit unul dintre instrumentiștii săi de suflet. Cei doi au cântat împreună timp de peste un deceniu, până la moartea Mariei Tănase, în 1963.
Legătura lor a depășit însă scena. Maria Tănase l-a sprijinit în carieră, l-a ajutat să își cumpere acordeonul pe care și-l dorea și i-a fost chiar nașă la căsătorie.
Fărâmiță avea o capacitate extraordinară de a o înțelege muzical. Îi urmărea expresia, respirația și intenția interpretativă, reușind să o acompanieze aproape instinctiv.
Un repertoriu impresionant
În anii colaborării cu Maria Tănase, Fărâmiță Lambru ajunsese să stăpânească un repertoriu impresionant:
- aproape 200 de piese instrumentale;
- peste 150 de piese vocale;
- hore și sârbe;
- cântece de petrecere;
- repertoriu lăutăresc urban, specific vechiului București.
Vocea sa păstra ceva din maniera vechilor cântăreți de mahala, în timp ce acordeonul devenea, în mâinile sale, aproape un al doilea glas.
De la cârciumile Bucureștiului la Teatrul „Constantin Tănase”
În paralel cu spectacolele importante, Fărâmiță Lambru a rămas legat de lumea din care provenea. Cânta în localurile Bucureștiului, la petreceri și în locurile în care muzica lăutărească făcea parte din viața cotidiană a orașului.
În 1956, cu sprijinul Mariei Tănase, a ajuns la teatrul cunoscut astăzi drept Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, unde a devenit solist și, ulterior, dirijor al orchestrei populare.
Aici a apărut în numeroase spectacole de revistă și și-a consolidat reputația de interpret complet.
În plus, scena de revistă i-a oferit posibilitatea de a îmbina muzica, umorul și prezența scenică – calități care îl făceau extrem de apreciat de public.
Fărâmiță Lambru și succesul internațional
După moartea Mariei Tănase, în 1963, cariera lui Fărâmiță Lambru a continuat într-un ritm impresionant.
În anii ’60 a participat la turnee în Franța, Germania și Italia, urcând inclusiv pe scena celebrului Olympia din Paris și la Friedrichstadt-Palast din Berlin.
Astfel, muzica lăutărească bucureșteană ajungea în fața unui public internațional prin intermediul unuia dintre cei mai talentați reprezentanți ai săi.
Pentru activitatea artistică, în 1968, Fărâmiță Lambru a primit Ordinul Meritul Cultural, clasa a V-a.
Virtuozitatea care l-a făcut unic
Fărâmiță Lambru nu era doar un interpret popular de succes. Din punct de vedere instrumental, tehnica sa era remarcabilă.
Se distingea în special prin modul în care utiliza bașii acordeonului cu mâna stângă, dar și prin ornamentele melodice extrem de fine executate cu mâna dreaptă.
Unele surse dedicate muzicii lăutărești îl consideră chiar primul acordeonist din România care a interpretat un solo de bași la acordeon, la sfârșitul anilor ’40.
De asemenea, interpretarea sa păstra o puternică dimensiune vocală chiar și atunci când cânta instrumental. Acordeonul nu suna mecanic, ci părea să respire și să „spună” povestea melodiei.
Fărâmiță Lambru în cinematografie
Popularitatea și prezența sa scenică au atras și atenția cinematografiei.
Fărâmiță Lambru a apărut în mai multe producții importante ale perioadei, printre care:
- „Dincolo de barieră” (1965), regizat de Francisc Munteanu;
- „Tunelul” (1966), coproducție româno-sovietică;
- „Facerea lumii” (1971), în regia lui Gheorghe Vitanidis.
În „Dincolo de barieră”, film plasat în atmosfera mahalalei bucureștene din anii ’20, apariția sa se potrivea perfect cu lumea pe care o cunoscuse și o exprimase muzical întreaga viață.
De asemenea, în 1967 a apărut în musicalul „Groapa”, unde l-a interpretat pe celebrul Zavaidoc.
Cântecele care au rămas în memoria publicului
Fărâmiță Lambru a realizat numeroase înregistrări la casa de discuri Electrecord. O parte dintre cântecele sale continuă să fie ascultate și astăzi.
Printre cele mai cunoscute se numără:
- „La calul bălan”;
- „Inel, inel de aur”;
- „La crama din Drăgășani”;
- „Scoate calul, pune șaua”;
- „Hora lui Fărâmiță”.
Prin urmare, moștenirea sa nu ține doar de virtuozitatea instrumentală, ci și de păstrarea unei lumi muzicale specifice Bucureștiului de altădată.
O viață consumată de muzică
Succesul a venit însă cu un preț greu.
Fărâmiță Lambru suferea de tuberculoză, iar ritmul intens de viață și numeroasele spectacole i-au afectat sănătatea. Cu toate acestea, a continuat să cânte, să participe la concerte, petreceri și evenimente.
Muzica era mai mult decât profesia sa. Era modul în care trăia.
Pe 12 decembrie 1974, Fărâmiță Lambru s-a stins din viață la București. Avea numai 47 de ani.
La aproape un secol de la nașterea sa, Fărâmiță Lambru rămâne unul dintre cei mai originali și compleți lăutari bucureșteni ai secolului XX.
A fost acordeonist, cântăreț, solist, dirijor și actor. Mai presus de toate, însă, a fost un artist care a reușit să ducă sunetul mahalalei bucureștene de la mesele cârciumilor până pe marile scene europene.
Colaborarea cu Maria Tănase i-a deschis drumul, însă talentul, virtuozitatea și personalitatea sa artistică au fost cele care i-au asigurat locul în istoria muzicii românești.
Fărâmiță Lambru a trăit puțin, dar intens. Iar acordeonul său continuă, prin înregistrările rămase, să spună povestea unui București care nu mai există decât în fotografii, amintiri și cântece.
